Negura Bunget OM 1. Ceasuri Rele (Intro) 2. Tesarul De Lumini 3. Primul OM 4. Cunoasterea Tăcută 5. Înarborat 6. Dedesubtul 7. Norilor 8. De Piatră 9. Cel Din Urmă Vis 10. Hora Soarelui 11. Al Doilea OM (Outro) 1. Ceasuri Rele (Intro) Ceas rău… rău ceas… În miăz de noapte, La răscruce se asează De cărare mi se agată. ...în cerc deschis... ...si-n mijloc sad... 2. Tesarul De Lumini În arc de vînt, trezesc un gînd Ce suflă-n zare desteptare... În rîu de salbă selenară Curge soma vesniciei Pe drum bătut cu piatra rară. Scăldat în spume ancestrale Încălzit rubinul varsă Prin duh de foc cu limba arsă, Pe loc trecut de noapte lungă, În timp bătrîn si fără umbră. În arc de vînt, trezesc în gînd, Din ceată-nflăcărată un trup Sorbit din stele siderale, De soi de plasmă neînchegată, Din fir de apă fermecată. Prind dorinta-n arc de vînt S-o sufle-n forma ce va să vie. De pămînt să prindă trupul, Ca din vis să se ivească Iar din pălmi să nască faptă. 3. Primul OM Si unde vara cade într-o joi Acolo eu o să mor Ori buni, ori răi, tot un mormînt! În vînt… 4. Cunoasterea Tăcută Atîrna cerul, de sus pămîntul De sub rădăcini, agătat de glie, În funie dreaptă întinsă-i zarea Si prinde-n colt de cer văzduhul. Îndreptat e ne-rostitul de necrezut, Descătusat e ne-vorbitul dăscălit, ...departe de tot... Acolo unde înteleptii se asează La veacul de somn. În urmă si-a urmat chemarea În umbră i-a fost mereu zarea. ...departe de tot... Acolo unde toate gîndurile mor... Să lăsăm cuvîntul să doarmă ... Lipsind de vorbe, mută-i mintea, Senină-i fruntea... Gînduri curg, si acoperă lumea, Ghem de fire înnodate, Se în-coardă si a-coardă În tot ce-i fals si nu vibrează. Cînd făcutul nefăcut, Ce-a trecut prin netrecut A zăcut si-a petrecut Prin făr’ de loc, În făr’ de vreme... Ochii încetosati si tulburi, De-o mare de semne, Ce-n van presară înfătisare, Înecînd privirea Si-nrobind vederea De a sa lucire. Să lăsăm cuvînt să doarmă, Oblojindu-si lumea-i surdă... Îndărăt de oarbe semne Rînduiască peste timpuri Cu tîlc rostit si tăinuit, Iscălit în chemări de veghe Pînă-n cea din urma moarte. 5. Înarborat Despică-mi oglinda de dincolo, Cu a ochilor ascutime... Chip ce neclintit se asterne-n sine. Tintesc lumile, întorc luminile Liniste lăuntrică se dezveleste Dincolo de a mintii serpuire. Despic cărarea nerostirii, prăbusită-n nemiscare Umblet prin suflet pe sfori de nepăsit. Cuvinte surde croiesc prin minte, Nori de vorbe îndeasă neîncetat Zumzăind cu sunet aspru. Către stînga răsucesc privirea Ce străpunge scutul lăuntric, tăcere Cuprins de eterna negîndire. Calmă adiere ce de dincolo mă trage De-a curmezis de lume, purtatu-s de Zefir De la începuturi către Nadir Întelept domnit, alunecînd ca prin vis, Albind întunecatii mei strămosi de stîncă. Despic puterea, Cu a ochilor asprime, În măduva bradului de veci, Si cum stau înaintea-mi, Înghitit neantului Înăuntru-mi privesc Asa aproape de mine, Străluminat de cel ochi, măiastru Si insumi sunt. 6. Dedesubtul În sînul venelor pămîntului, Cad în hăul de sub care, Foc ascuns sub încuietoare; Focul viu, mereu nestins, Străpunge trupul chinului Arzînd Gemma tăinuită Tintuind în vîrf de spadă Să despartă despărtitul, Să înnoade înnăditul. În ochi de ape subterane Picurînd sclipirea, Rostogolesc cristale Din roua lacrimilor ascunse. Cap, vas cu gînduri neînsemnate, În clocot prinde să se spargă Si împrăstie înflăcărate Scîntei de-nsufletire amară. Din sudoarea fruntii lor Întru schimbare să se ivească Strop de apa cristalină... Să-ntoarcă măiestritul, cristal din apă De făptură pămîntească. Deasupra adîncului în nechemare, Duh purtat peste înflăcărate Ape întunecate, Să se coboare si să-nconjoare În chip neobisnuit pe om, Cît mai adînc crestînd Pînă-n lipsa de înfătisare. 7. Norilor 8. De Piatră Pătruns de năzuintă Astern un trup din nou, Si pieptăn fire luminoase... Sunt primul om ce tese lumina, Sunt primul om ce-si tese lumea, ...cu vesmînt de sclipire sură, De curînd aprinsă-n a luminii umbră... Cufundat în nerostire În tăcerea tuturor, Deslusit, în fel de nedeslusit. Însemnat în sensuri, Pline de-ntelesuri. Sunt omul ce re-nnoieste Din fiara înflăcărată Înăltat spre vultur. Untdelemnul ce nu arde Si smaraldul ce prinde Împătimirea sufletului. Măsura, ce cîntăreste lumea Prin judecata linistită; Judecata ce nu judecă. Lumina ce se strînge Ca-ncordare a duhului, În vointa făr’ de dorintă. Ochi de lapte, Plin ochi de forme... Clătit în patru colturi, De car’ se prinde lumea, Spălat de cenusă în mierea soarelui Înnodat cu nimb de netezire. Topesc în mine mierea veche, Roua sumbră de sub pragul Asfintită casă, în capăt ei, Asfintită, ca să încapă tei, ...din cele patru colturi... Altoind în mine, cu soi ales Las să prindă roade, În trăiri si glas cu chibzuintă. Fără asteptări, îndrept, Si-mi drămuiesc răbdarea. În tot ce-i vis si asteptare… Strîngem comori în semne, Să cufundăm în noi adînc trăirea, Ca „eu” să nu mă spulber, Ca „eu” să nu mă uit, Să nu piară a mea oglindire, Ca lumea-ntreagă să nu se piardă. 9. Cel Din Urmă Vis În gol mă vîntur nimicniciei, Fără însemnare se sorb prăvale… Vînturat ce-n zări se stinge, Fără crutare, Tot ce-i dor si înclestare. Un sir foit se răsfoieste, Un ghem de vise încolteste. Tărîm străvechi răscolit de miraje, Unde clipele-mi pier Cînd mijlocu-mi se cască-n zare. …si înăuntru-mi se goleste Despletit de sfori de fel Ce viscolesc nemărginirea. Golitoarea ce senină muscă, Soarbe seva ce-a scăzut în vine. Uscat vînt crapă cerul... gurii Ce scuipă văpăi de viu foc în beznă. Despleteste... măruntit... Grăbit, către nimic răsfirat... Încetinit se mistuie, dogorind de jale În nimicnicia ne-nsufletitoare. Vărsătoarea ce-n formă toarnă stele-ncinse Ce-ntoarce necuprinsul si-i reda suflarea. Inmultit si preamărit Înăltat în pîntec scapără scîntei... Mănunchi măiestrit si dibăcit de-nrosire Glorie, ce-n om îsi găseste firea. 10. Hora Soarelui Un pas adînc, cerul deschide Si-n hăul de dedesubt, M-arunc, si soarele mă prinde Cum muntii se răsun, soimii se adun, Codrii se trezesc, frunzele soptesc, Oasele trosnesc, stelele sclipesc, si-n cale se opresc Na mesa de doi lai munti Împlini de arbori fără frunzi Între pietre nearse de soare În lemne neroditoare Lîngă tăul fără fund Cu toiag despic cărare Ce mă poartă-n hău de naltă zare Tes soarele-n cămasă, în ată fermecată Chibzuită si trufasă, cu gînd drept legată Iesi soare din soare Iesi soare spurcat, iesi soare necurat Si cu mîndră soră lună, Leagă cunună, cunună legată De horă si soare, din cer pînă-n zare De dincolo dă cer Dinapoi de lună Din-afar de soare Dintr-odată am făcut înc-o lume nouă Din nimic! 11. Al Doilea OM (Outro)