Negura Bunget OM 1. Ceasuri Rele (Intro) 2. Tesarul De Lumini 3. Primul OM 4. Cunoasterea Tãcutã 5. Înarborat 6. Dedesubtul 7. Norilor 8. De Piatrã 9. Cel Din Urmã Vis 10. Hora Soarelui 11. Al Doilea OM (Outro) 1. Ceasuri Rele (Intro) Ceas rãu… rãu ceas… În miãz de noapte, La rãscruce se aseazã De cãrare mi se agatã. ...în cerc deschis... ...si-n mijloc sad... 2. Tesarul De Lumini În arc de vînt, trezesc un gînd Ce suflã-n zare desteptare... În rîu de salbã selenarã Curge soma vesniciei Pe drum bãtut cu piatra rarã. Scãldat în spume ancestrale Încãlzit rubinul varsã Prin duh de foc cu limba arsã, Pe loc trecut de noapte lungã, În timp bãtrîn si fãrã umbrã. În arc de vînt, trezesc în gînd, Din ceatã-nflãcãratã un trup Sorbit din stele siderale, De soi de plasmã neînchegatã, Din fir de apã fermecatã. Prind dorinta-n arc de vînt S-o sufle-n forma ce va sã vie. De pãmînt sã prindã trupul, Ca din vis sã se iveascã Iar din pãlmi sã nascã faptã. 3. Primul OM Si unde vara cade într-o joi Acolo eu o sã mor Ori buni, ori rãi, tot un mormînt! În vînt… 4. Cunoasterea Tãcutã Atîrna cerul, de sus pãmîntul De sub rãdãcini, agãtat de glie, În funie dreaptã întinsã-i zarea Si prinde-n colt de cer vãzduhul. Îndreptat e ne-rostitul de necrezut, Descãtusat e ne-vorbitul dãscãlit, ...departe de tot... Acolo unde înteleptii se aseazã La veacul de somn. În urmã si-a urmat chemarea În umbrã i-a fost mereu zarea. ...departe de tot... Acolo unde toate gîndurile mor... Sã lãsãm cuvîntul sã doarmã ... Lipsind de vorbe, mutã-i mintea, Seninã-i fruntea... Gînduri curg, si acoperã lumea, Ghem de fire înnodate, Se în-coardã si a-coardã În tot ce-i fals si nu vibreazã. Cînd fãcutul nefãcut, Ce-a trecut prin netrecut A zãcut si-a petrecut Prin fãr’ de loc, În fãr’ de vreme... Ochii încetosati si tulburi, De-o mare de semne, Ce-n van presarã înfãtisare, Înecînd privirea Si-nrobind vederea De a sa lucire. Sã lãsãm cuvînt sã doarmã, Oblojindu-si lumea-i surdã... Îndãrãt de oarbe semne Rînduiascã peste timpuri Cu tîlc rostit si tãinuit, Iscãlit în chemãri de veghe Pînã-n cea din urma moarte. 5. Înarborat Despicã-mi oglinda de dincolo, Cu a ochilor ascutime... Chip ce neclintit se asterne-n sine. Tintesc lumile, întorc luminile Liniste lãuntricã se dezveleste Dincolo de a mintii serpuire. Despic cãrarea nerostirii, prãbusitã-n nemiscare Umblet prin suflet pe sfori de nepãsit. Cuvinte surde croiesc prin minte, Nori de vorbe îndeasã neîncetat Zumzãind cu sunet aspru. Cãtre stînga rãsucesc privirea Ce strãpunge scutul lãuntric, tãcere Cuprins de eterna negîndire. Calmã adiere ce de dincolo mã trage De-a curmezis de lume, purtatu-s de Zefir De la începuturi cãtre Nadir Întelept domnit, alunecînd ca prin vis, Albind întunecatii mei strãmosi de stîncã. Despic puterea, Cu a ochilor asprime, În mãduva bradului de veci, Si cum stau înaintea-mi, Înghitit neantului Înãuntru-mi privesc Asa aproape de mine, Strãluminat de cel ochi, mãiastru Si insumi sunt. 6. Dedesubtul În sînul venelor pãmîntului, Cad în hãul de sub care, Foc ascuns sub încuietoare; Focul viu, mereu nestins, Strãpunge trupul chinului Arzînd Gemma tãinuitã Tintuind în vîrf de spadã Sã despartã despãrtitul, Sã înnoade înnãditul. În ochi de ape subterane Picurînd sclipirea, Rostogolesc cristale Din roua lacrimilor ascunse. Cap, vas cu gînduri neînsemnate, În clocot prinde sã se spargã Si împrãstie înflãcãrate Scîntei de-nsufletire amarã. Din sudoarea fruntii lor Întru schimbare sã se iveascã Strop de apa cristalinã... Sã-ntoarcã mãiestritul, cristal din apã De fãpturã pãmînteascã. Deasupra adîncului în nechemare, Duh purtat peste înflãcãrate Ape întunecate, Sã se coboare si sã-nconjoare În chip neobisnuit pe om, Cît mai adînc crestînd Pînã-n lipsa de înfãtisare. 7. Norilor 8. De Piatrã Pãtruns de nãzuintã Astern un trup din nou, Si pieptãn fire luminoase... Sunt primul om ce tese lumina, Sunt primul om ce-si tese lumea, ...cu vesmînt de sclipire surã, De curînd aprinsã-n a luminii umbrã... Cufundat în nerostire În tãcerea tuturor, Deslusit, în fel de nedeslusit. Însemnat în sensuri, Pline de-ntelesuri. Sunt omul ce re-nnoieste Din fiara înflãcãratã Înãltat spre vultur. Untdelemnul ce nu arde Si smaraldul ce prinde Împãtimirea sufletului. Mãsura, ce cîntãreste lumea Prin judecata linistitã; Judecata ce nu judecã. Lumina ce se strînge Ca-ncordare a duhului, În vointa fãr’ de dorintã. Ochi de lapte, Plin ochi de forme... Clãtit în patru colturi, De car’ se prinde lumea, Spãlat de cenusã în mierea soarelui Înnodat cu nimb de netezire. Topesc în mine mierea veche, Roua sumbrã de sub pragul Asfintitã casã, în capãt ei, Asfintitã, ca sã încapã tei, ...din cele patru colturi... Altoind în mine, cu soi ales Las sã prindã roade, În trãiri si glas cu chibzuintã. Fãrã asteptãri, îndrept, Si-mi drãmuiesc rãbdarea. În tot ce-i vis si asteptare… Strîngem comori în semne, Sã cufundãm în noi adînc trãirea, Ca „eu” sã nu mã spulber, Ca „eu” sã nu mã uit, Sã nu piarã a mea oglindire, Ca lumea-ntreagã sã nu se piardã. 9. Cel Din Urmã Vis În gol mã vîntur nimicniciei, Fãrã însemnare se sorb prãvale… Vînturat ce-n zãri se stinge, Fãrã crutare, Tot ce-i dor si înclestare. Un sir foit se rãsfoieste, Un ghem de vise încolteste. Tãrîm strãvechi rãscolit de miraje, Unde clipele-mi pier Cînd mijlocu-mi se cascã-n zare. …si înãuntru-mi se goleste Despletit de sfori de fel Ce viscolesc nemãrginirea. Golitoarea ce seninã muscã, Soarbe seva ce-a scãzut în vine. Uscat vînt crapã cerul... gurii Ce scuipã vãpãi de viu foc în beznã. Despleteste... mãruntit... Grãbit, cãtre nimic rãsfirat... Încetinit se mistuie, dogorind de jale În nimicnicia ne-nsufletitoare. Vãrsãtoarea ce-n formã toarnã stele-ncinse Ce-ntoarce necuprinsul si-i reda suflarea. Inmultit si preamãrit Înãltat în pîntec scapãrã scîntei... Mãnunchi mãiestrit si dibãcit de-nrosire Glorie, ce-n om îsi gãseste firea. 10. Hora Soarelui Un pas adînc, cerul deschide Si-n hãul de dedesubt, M-arunc, si soarele mã prinde Cum muntii se rãsun, soimii se adun, Codrii se trezesc, frunzele soptesc, Oasele trosnesc, stelele sclipesc, si-n cale se opresc Na mesa de doi lai munti Împlini de arbori fãrã frunzi Între pietre nearse de soare În lemne neroditoare Lîngã tãul fãrã fund Cu toiag despic cãrare Ce mã poartã-n hãu de naltã zare Tes soarele-n cãmasã, în atã fermecatã Chibzuitã si trufasã, cu gînd drept legatã Iesi soare din soare Iesi soare spurcat, iesi soare necurat Si cu mîndrã sorã lunã, Leagã cununã, cununã legatã De horã si soare, din cer pînã-n zare De dincolo dã cer Dinapoi de lunã Din-afar de soare Dintr-odatã am fãcut înc-o lume nouã Din nimic! 11. Al Doilea OM (Outro)